Intamplator

Accidental am dat peste niste poze care mi-au amintit de o prietena din trecut. Nu stiu exact cum au inceput sa se schimbe lucrurile, nici nu mai conteaza, au trecut prea multi ani de atunci, dar ne-am distantat usor usor pana cand ne-am rupt complet. Iar acum… acum singurul gand pe care il am cand vad aceste poze este ca nici macar prietenii nu sunt pentru totdeauna. Cum zicea sora-mea, toate prieteniile sunt conjuncturale. Pe de alta parte, poate chiar exista Soarta, poate pentru unele lucruri s-a intors clepsidra dinainte de a incepe. Nu am de unde sa stiu. Este, de fapt, cel mai linistitor gand. Pentru ca, in acest fel, sufletul tau e impacat cu mersul normal al lucrurilor.

Da, intr-adevar, nimic nu este al nostru.

Asteptari

Ma asteptam sa ma descurc mai greu cu dorul de casa. Sa fiu deprimata sau, daca nu, macar un pic trista. Poate nu am avut timp, ce-i drept, am fost in permanenta agitata, nu am avut prea multe seri singura. Si distanta asta parca ma distanteaza de gandurile mele, de toate intrebarile sau indoielile pe care le aveam acasa. Le-am lasat acolo si am pornit la drum. Ma desprind de tot si fac ceea ce stiu cel mai bine sa fac – zambesc. Mi s-a spus ca sunt colorful – si eu credeam ca sunt doar pink! :)) Deci mi-as dori sa inspir gandire pozitiva. Este cel mai bun lucru pe care il poate face un om! Pentru ca gandurile ni se transforma in asternut.
Un singur lucru mai lipseste.
Dar este ok. La urma urmei, este intr-adevar un vals al hazardului.

Glamour

Nu stiu cine este Ariana Grande, dar arata ca un copil pe tocuri. Care isi schimba iubitii atat de public incat se noteaza in cronici.
Observ ca noi, ca oameni, avem tendinta sa persistam in greseli. Am incercat sa fac chiar pe dos, sa imi iau balerinii si fata de om mare, dar sunt din aceeasi categorie cu acesta Ariana. Nu fac alegeri prea intelepte, iar apoi realizez ca o luna pare ca ieri. Soarta incepe sa imi strige ca ea sta pe ceas si nu are timp de mine si ar trebui sa ma misc. Imi trage doua palme si imi da zece minute de trezire la realitate in care sunt furioasa, imi dau seama de ceea ce imi doresc si imi imaginez ca voi lua cele mai bune decizii. Dar timpul s-a scurs, iar deciziile nu le-am luat, asa ca imi continui drumul in virtutea inertiei militand pentru puterea prezentului si pentru nepasare. Desigur ca imi pasa! Numai ca este mai usor sa fii un copil pe tocuri decat sa fii adult!
Imi fac, desigur, cateva promisiuni pe seara pentru ca apoi sa le infund in perne; ma trezesc dimineata sa merg mai departe; mai departe nu stiu unde, dar merg pentru ca asa am fost obisnuita dintotdeauna. Este, oricum, in principiu, un lucru bun.
Si in final imi dau seama ca este cel mai stupid lucru sa fii copil pe tocuri. La fel de stupid ca si sa fii copil in costum business.
Nu imi plac deciziile de adulti.

Love

Am citit pe undeva ca dragostea este indelung rabdatoare. Acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.

Si nu am fost niciodata capabila de nici unul dintre aceste lucruri. Nu ma consoleaza nici macar faptul ca fac parte din marea majoritate – de fapt, asta mi se pare chiar si mai trist. Nu ma face decat sa ma gandesc la cat de mica sunt; cand imi imaginez ca am crescut, Soarta imi da mereu peste nas cu cate un gand de acest fel, la naiba!

Daca stau sa ma gandesc, este absolut inspaimantator – ma uit si jur si nu vad, nu am vazut cuplul perfect, relatia ideala, nu stiu daca ar trebui sa am o definitie pentru asta, nu am avut niciodata parte de acea legatura din basme, mereu a fost cate un cusur, mereu am avut cate o retinere, nu am fost dispusa sa sufar totul, iar perspectiva de a face asta mi se pare teribila – ce fiinte comode si noi oamenii! Vrem totul si il vrem pe gratis! Inoportun, de prea multe ori pierdem totul si pierdem degeaba, doar pentru ca nu luptam cu noi insine.

Si-apoi… dragostea este parca un cameleon, mereu isi schimba culoarea si, de multe ori, si forma si pe buna dreptate, din moment ce ea vine din tine, iar tu, tu, omule, nu poti fi acelasi ca cel de peste 20 de ani. Doar ca noi suntem fiinte care imbratiseaza mai tare prezentul, lasand viitorul pe mainile hazardului. Cum as putea sa fiu indelung rabdatoare? Sa acopar totul, sa cred totul, sa nadajduiesc, sa sufar totul?

Sa cred totul…

Poate ar trebui sa incerc.

The Island of Ireland (1)

Incerc sa ma adaptez intr-un nou mediu, destul de diferit fata de ce eram obisnuita pana acum. Ca orice inceput de acest fel, este stresant si deseori incununat de frustrari. Este doar inceputul. Imi spun ca este normal, imi strang fortele si merg mai departe. Este ceea ce mi-am dorit si ceea ce imi doresc si, chiar daca imi este dor de casa, sunt fericita pentru aceasta alegere. Pentru ca descopar atatea lucruri noi. Imi depasesc granitele in fiecare moment din viata mea. Este acel sentiment fantastic de a descoperi fara sa cauti, de a fi liber si de a-ti expansiona eul. Poate ma insel si poate este o iluzie, dar cred ca cresc – scuzati cacofonia.

Avem obligatia sa luam ce-i mai bun de la viata! Este un must do! Si, in acelasi timp, poate este si un joc de noroc. De fiecare data lasam bucati din noi acolo unde ne pasa. Nu le poti parasi complet, iar daca stai prea mult plecat se pierd. Dar nu ai voie sa te blochezi! Nu ai voie! Priveste mereu inainte!

Si totusi ma uit la nevoia oamenilor de a se stabili la locul lor. Cat de plina ar fi viata intr-un loc in care caprioarele si cainii se joaca impreuna? Hm… Sincer, cred ca ar putea fi destul de plina.

Cum se citeste corect

Pentru ca in aceasta seara am vazut fotografia unei persoane de sex feminin, mare utilizatoare a selfie-urilor si facebookului, in care era dumneaei pasami-te citind o carte inainte de culcare. Imi pot imagina cu usurinta cele 5 pagini parcurse de ea, printre picaturi, intre selfie, postat, iar apoi vanatoarea de like-uri.

Cititul este o optiune, o facem daca ne face placere, dincolo de presiunea de a avea o cultura generala sau un limbaj elevat, deja a ajuns la stadiul de hobby si, deci, in primul rand are rolul sa ne relaxeze si sa ne dezvolte imaginatia.

Va trebui sa fac ceva, cat de curand, o lista sau ceva, orice, ca sa nu ajung sa ma prostesc de tot. Mi-ar placea sa citesc asa, visand cu ochii deschisi si sa ma las purtata pe alte taramuri – azi nu am reusit, am inceput o carte noua, m-am enervat si m-am agitat. Cred ca e din cauza ca simt ca stau pe loc – este atat de frumos cand mergi inainte, iti da senzatia de libertate si de dinamism si ce poate fi mai frumos de atat?

Coito ergo sum?

“- I-ai scos tumoarea din creier, darling. Dar te-ai gandit vreodata ca tot creierul nostru, sau mai exact, toata scoarta cerebrala, in care sunt localizate autoritatile superioare ale sistemului, adica ale spiritului, este cea mai primejdioasa tumoare cu care divagatia naturii ne-a umplut cutiile craniene? Daca nu ma insel, acolo isi are locul gandirea, adica lucrul cel mai inutil si mai primejdios din lume. Cumpaneste, stapane, cat de frumoasa ar fi viata daca nu am gandi, indeplinindu-ne cu smerenie functiile de nutritie si de reproducere pe care ni le-a rezervat natura. Cu cat am fi mai fericiti daca n-am repeta dupa Descartes: cogito, ergo sum, ci dupa primul imbecil intalnit: Coito ergo sum.”

Mama

Nu ma astept de la ea sa fie perfecta, asa cum nici ea nu asteapta acest lucru de la mine. Si de multe ori chiar ne certam. Are darul sa ma capieze si sa vorbeasca prea mult, mai ales cand este obosita, dar macar incearca, incearca sa comunice, o vad cum se straduieste, cum se lupta cu ea ca sa ma poata intelege pe mine. Am fortat-o sa faca asta, cel putin la inceput, insa a acceptat; dragostea pentru copiii ei a fost dragostea care a desavarsit-o. Sunt copilul ei si totusi nu ma forteaza sa fiu a ei, nu in sensul posesiv al cuvantului, ma lasa sa zbor si chiar imi ceruieste aripile ca sa o pot face mai bine. Mi-a spus ca spera sa imi implinesc visul si a fost cea mai frumoasa urare, chiar daca ii simteam durerea.

Stii, toate mamele cat de cat bune isi scutura copiii de praf, ii hranesc, le alina durerile, ii incurajeaza la scoala, le trateaza ranile si le saruta fruntile inainte de culcare. Dar ea a incercat sa ma vada, nu i-a fost suficient, a vrut mai mult, a vrut sa ofere mai mult. Tot ce a facut, a fost ca un poem dedicat copiilor ei. A rupt din ea, s-a luptat cu ea, s-a intors din drum sau a ramas indarjita, dupa caz, si poate nu a fost totul numai un sacrificiu, dar a fost o binecuvantare. Pentru ca sunt atat de diferita fata de ce stia, i-a fost mai greu, dar nu a incercat sa ma schimbe, nu major, m-a acceptat, a stiut sa ma iubeasca in acest fel.

Da, scumpa batrana mea mama, a fost in stare sa se transforme in supererou.

Ce invatam de la parintii nostri

Invatam “mama” si “tata”, sa mergem, sa ne spalam inainte sa mancam, sa spunem “multumesc” si “cu placere”, sa zambim politicos, sa nu lipsim de la scoala, sa ne facem temele, sa nu ne intoarcem prea tarziu acasa si sa anuntam unde plecam, sa cerem permisiunea, sa cerem iertare. Comportamentul uman pare un dresaj continuu din prima zi de viata extrauterina. Scopul este sa ne integram in mediu. Din grija pentru noi…

Iar astazi am descoperit miracolul! Taina! Ideile ne sunt prezentate ca niste sageti ascutite si irevocabile, iar noi trebuie sa stam tacuti si sa facem un punctaj cat mai mare. Cum poate o fata de 29 de ani sa isi minta mama ca este inca virgina? Stai sa te gandesti la absurditatea faptului in sine… Pentru ca nu vor sa suferim, iar nechibzuinta inseamna suferinta, riscurile ne abat de la drum si asta, asta este o apa tulbure, este o apa involburata ai carei curenti ne duc prea departe doar ca sa ne inece. Ideea a patruns in sufletele noastre de copile fragile – sexul ne face rau, noua, bietilor ingeri cu corpuri de femei. Barbatii sunt mai pamanteni si, odata atinse de ei, nu mai exista cale de intoarcere – Olympusul e pierdut, iar noi ne-am murdarit pentru totdeauna.

Invatam “mama” si “tata”, sa mergem, sa ne spalam inainte sa mancam, sa spunem “multumesc” si “cu placere”, sa zambim politicos, sa nu lipsim de la scoala, sa ne facem temele, sa nu ne intoarcem prea tarziu acasa si sa anuntam unde plecam, sa cerem permisiunea, sa cerem iertare, dar nu invatam sa ne ascultam sufletele. Invatam apoi, anarhic, franturi din conversatii de pe holurile liceelor si din caminele studentesti, invatam sa ne mintim parintii ca sa auda ceea ce le place. Si tot ce au construit ei, strica ceilalti, frumoasele copile fragile se transforma in femei dezorientate, ce mutatie abominabila a naturii! Din ele se naste tifosul lumii mai apoi, iar ele raman murdare pentru totdeauna.

Si ce este mai dureros, suntem impinsi spre acest hazard din teama de adevar a parintilor nostri. Suntem o specie nevrotica, iar nevroza noastra este teama – teama de a nu muri, teama de nu suferi, teama de ce am descoperi dincolo de gard, teama de a-ti depasi ideile, teama de necunoscut. Teama ca, daca din intamplare faci educatie sexuala copilului tau, il strici. Haha… teama tatalui meu ca, daca plec acum in Irlanda, nu ma mai marit!

Si, asadar, cum vrei sa mentii pacea cu ajutorul razboiului? Trebuie sa invatam sa ne regasim.

Sunt buna

Cred ca ar trebui sa scriu despre asta. Toti rezidentii cu bloguri au cel putin o postare motivationala despre ceea ce inseamna viata de medic rezident, ce intalnesc in cale, ce invata si ce frustrari acumuleaza pe parcurs. Avem mai ales frustrari, iar acest fapt este imortalizat intr-o conversatie recenta cu o colega:

“Ce mana esti cand intri in sala?”
“Mana cu care te stergi la fund!”

Iar apoi mi-a spus cat ma admira ca am curajul sa plec. Pentru ea este prea tarziu, are 2 copii mici, sotul in armata. Uneori cand ma uit la colegii mei, am impresia ca ar renunta complet la medicina, ca o regreta, ca nu au stiut in ce se baga, iar acum nu mai pot iesi.

Eu mai cu mot, sunt incapatanata si inca sustin ca imi place! Pana in acest moment consider ca ar fi trebuit sa ma razgandesc, asa ca deja ma consider imposibil de “vindecat”. Imi vine sa si rad, nu am prea multe argumente pentru aceste afirmatii, se poate sa fie doar o nevroza. Cui ii mai pasa, daca atunci cand iei in brate copilul pe care tocmai l-ai ajutat sa se nasca si il lipesti de tine de teama sa nu il scapi din brate, pentru ca e plin de lichid amniotic si vernix, esti fericit ca faci asta? Nu mi-a pasat ca ma “murdaresc”, nu m-am gandit la riscurile infectioase, era doar o mogaldeata pe care am ajutat-o intr-un moment critic (nasterea este, da, un moment critic). Nu mai tin minte alte detalii, creierul meu le-a eliminat.

Plec pentru ca imi place ceea ce fac. Poate ca plec si din cauza gandacilor din spital, dar in primul rand o fac pentru ca imi pasa de cum voi ajunge. Pentru ca nu vreau sa ajung o desteapta intre desteptii de aici, ci vreau sa ajung BUNA. Undeva, pe parcurs, unii dintre noi ne pierdem scopul, din cauza directiei. Vad obsesia generala pentru “deasupra celorlalti”, un drum deviat patologic de la frumosul “drept inainte”, vad oameni mici care, cand si-au pierdut credinta, au ajuns sa se multumeasca doar cu banii. Plec pentru ca vreau sa fiu departe de acesti oameni. Oh, da, sunt sigura ca orice padure isi are uscaturile ei, am luat in calcul si acest lucru…

Va fi cel putin interesant! Abia astept sa vad ce se va intampla in continuare, zarurile au fost aruncate, iar Universul pare sa tina cu mine.

Lightheaded

Pare aproape ireal. Nici nu mi-am propus neaparat sa fac asta, nu a fost un plan, dar la un moment dat a parul pasul normal ca sa imi pastrez sanatatea mintala. Ma refer la aceasta plecare…

Iar acum sunt deja cu un picior acolo, sunt atat de aproape incat mi-e teama, vreau sa imi reuseasca totul, trebuie sa fie bine! Nu ma plang de viata mea aici, intamplarea a facut sa fiu stabila financiar datorita parintilor mei, pe care ii iubesc, imi iubesc si prietenii, viata intr-un oras mai mic decat Bucurestiul este mai frumoasa, cu toti tiganii cei de etnie roma si toate semintele si toata lipsa de educatie – eu nu le-am bagat in seama, m-am inconjurat de oameni pe care i-am placut si pe unii am ajuns sa ii si iubesc, am stiut sa fac asta, sa imi fac viata frumoasa, sa nu simt ca trece pe langa mine, chiar daca traiesc doar intr-un loc. Nu fug. Nu plec din furie, aici era relativ bine, atat cat putea fi, fara optiuni, 10 mall-uri si paltoane Burberry la fiecare colt de strada. Nu-i nimic, e frumos si la tara :))) Asa ca plecarea mea este aproape ireala, fara sa stiu exact spre ce ma indrept, dar stiind exact ce las in urma. Poate revin, mai stii?

Dar asa simt ca este soarta mea. Trebuie sa descopar mai mult decat mi se arata!! Cand aveam 22 de ani mi s-a spus sa scriu, un om mi-a zis ca inspir. Un singur om si nici macar nu a contat ca persoana in viata mea, dar poate as putea, nu, nu sa schimb lumea, Doamne, cat de naiva ma credeti?, dar sa duc mai departe aceasta forta interioara, puterea de a zambi, de a construi – cu totii avem de invatat unii de la altii si poate am un rol…

Si dincolo de acest Scop al Universului, trebuie… trebuie sa descopar ceva, nu stiu exact ce, poate aceasta lume este Pomul Cunoasterii Adevarului, iar eu sunt Eva, dar sunt avida de aceasta Cunoastere, nu pot scapa de aceasta obsesie, nu stiu in ce ma va transforma, nu stiu daca ma va omori sau ma va resuscita.

Am sentimentul inceputului unei calatorii foarte lungi si de aceea parca se strange un fum in capul meu care ma ameteste. Aceasta postare este un reminder: pun in ea zambetul de acum, toate fotografiile din toata viata mea, toti pupicii ai tuturor persoanelor iubite, un curcubeu si acasa. Pentru ca am vazut candva o reclama in care mesajul era urmatorul – “ca sa pleci intr-o aventura ai nevoie sa stii unde sa te intorci: acasa”. Asa ca stiu din ce sa imi iau puterea si soarele atunci cand e prea ploios.

Si din pacate, va fi cam ploios…

To be further completed

Ce imi voi lua obligatoriu cu mine pe insula pustie…

- cateva poze

- cel putin magnetelul cu “sisters by chance friends by choice”

- receptorul meu cel roz

- bratara de la sora mea, cerceii de la mama

- caietelul in care imi notez citate din cartile pe care le citesc (da, e foarte romantic si old school, stiu)

- pensulele de la Andrei

- pancarta cu “power corrupts (but absolute power is kinda cool)”