Mod de gândire 

Cred că schimbările sunt bune. Avem nevoie de ele, cu toate temerile de dinainte, cu toate obișnuința obiceiurilor proaste. Ceea ce gândești definește ceea ce esti, de aceea schimbările sunt bune. 

Ma izbesc de oameni care sunt mereu intr-o permanenta cautare. Specialiștii in medicina din Europa de vest se întreaba in primul si in primul rând cum isi pot îmbunătăți rezultatele. Ce facem bine si ce putem face si mai bine anul următor? Si in permanenta imi amintesc de scurta experienta clinica din România, pana la urma oriunde as fi in lumea asta tot românca sunt si nu imi voi nega niciodată originile. 

Si imi amintesc din nou de Klaus Iohanis si de cine o mai fi noul prim-ministru si de toată politica televizata si realizez ca acești oameni extrem de mediatizați sunt scuza perfecta pentru toate lucrurile pe care noi nu le facem. Nu trecem prin facultate cu seriozitate pentru ca proful X este cumnatul nepoatei soțului profei Y  măritată cu studentul eminent. Nu investim nici timp nici efort in studenții noștri pentru ca suntem prea Ocupați cu pacienții privați iar studenții sunt prea Ocupați sa isi cumpere mini căsti pentru examen. Lucrul in echipa intervine cand punem mâna de la mâna pentru colierul acela fantastic pe care profa și-l dorește de cand a picat seria trecută. Nu investim in rezidenții noștri pentru ca este atât de conveniabil sa avem un set de minioni care ne rezolva obligațiile de papetărie – in plus este atât de convenabil sa avem pe cineva care sa mature dupa noi. Nu citim pentru ca noi, rezidenții, suntem atât de ocupati sa urmam ordinele altora si suntem atât de Ocupați sa ne afișăm titlul de doctori in fata altora mai mici decât noi. 

Nu ne facem treaba ca șefi de clinica pentru ca toți superiorii noștri sunt niște idioți implicați in politica si toți subalternii noștri sunt niște idioți ne-implicați in politica. Ne pasa STRICT de buzunarul nostru! 

Si de aceea nu imi vine sa ma intorc! Pentru ca imi plac toate schimbările prin care trec.

Femeile usoare

Din filosofia Facebookului: bărbații puternici se lupta pentru femeile dificile. Cei patetici se mulțumesc cu femeile ușoare. 

Dincolo de discuția “ce este o femeie ușoară, va rog?” ma distrează aceata mentalitate antitrend – sunt specială pentru ca sunt dificila, iar el e șmecher ca imi suporta crizele de isterie. 

Mi-am reamintit de ceva recent: nu contează cum esti in realitate, contează cum te percepe cel de lângă tine. Mi-a reamintit asta indirect unul dintre colegii mei mai seniori care dupa ce am pus 100 de întrebări mi-a zis ferm sa încetez sa ma mai contrazic. Si m-am gândit in sinea mea ca daca am nevoie de dovezi sa ma conving nu înseamnă ca ma contrazic (evident, mecanism de apărare subconștient). Dar ce am realizat ulterior a fost ca omul meu nu mi-a subliniat niciodată acest defect. Mereu mi-a răspuns la toate întrebările si a încercat sa ma convingă. 

Prin urmare, cu aceeași personalitate sunt dificila pentru o persoana si ușoară cu alta persoana. Dificila înseamnă doar ca nu rezonam pe plan personal; este complet subiectiv.

Deci sunt o femeie ușoară. Si se simte al naibii de bine!

Bărbatul are datoria sa incerce

Nu imi pot scoate asta din minte. Mi-a zis-o un prieten, cu ocazia discuției despre un băiat care ma plăcea. Încercam sa dau un sens unui comportament pe care il găseam ciudat. 

Si de 7 ani de cand mi-a zis asta, este primul gând pe care il am in minte cand sunt martora unor “comportamente ciudate”. Prin urmare, imi așez mintea pe un fotoliu confortabil si imi permit sa ma bucur de specacol. Dictat genetic. 

De ce am plecat

De cand am devenit unul dintre medicii care și-au părăsit patria am început sa citesc mai mult articolele referitoare la speculațiile legate de motivul migrației. 

Principalul motiv sunt banii. Conform presei di opiniei publice generale. 

Greșit. 

“Colectiv” ne demonstrează ca principalul motiv este corupția. Corupția pe care ori suntem obligați sa o adoptam ca stil de viata sau care ne obliga sa plecam. Si, asa cum zicea Mircea Cărtărescu, corupția din noi. Vrem schimbări in parlament, dar nu ne schimbam pe noi, tot continuam sa dam, sa luam si sa vrem. 

Am plecat pentru ca este un atât de pronunțat egocentrism – ca stare naționala; fiecare trage pentru el, fiecare fura pentru el – si nu numai bani, dar si minte si suflet. Am plecat pentru ca pe secția unde lucram, rezidenții erau umbrele unor medici primari care făceau totul pentru privatele lor fara sa aibă nici cel mai mic interes in formarea profesională a lor. Pentru ca exista principiul ca înveți meseria fiind umbra cuiva. Pentru ca exista principiul ca înaintați sărutând gluteali. Am plecat pentru ca imi plăcea sa citesc si pentru ca mi s-a spus ca asta e science fiction. 

Am plecat pentru ca singurul medic specialist titular pe secție era fiul lui “Prof Univ Dr Șef de secție”.

Imi amintesc cum imi consumam energia încercând sa împac si capra si varza, doar ca sa învăț  mai mult. Cum stăteam in cabinetul privat al doctoriței primare doar ca sa vad, ca sa învăț mai mult. In sala de operație, ma dat la o parte ca sa intre fiica ei. 

Nu câștig fabulos aici. Dar imi platesc chiria si facturile fara ajutorul parinților, imi exercit dreptul de medic independent financiar fara sa trebuiască sa ma bucur de un 50 de lei furișați in buzunar. Imi învăț si șlefuiesc meseria fara sa fiu sluga. Știi cum e sa ai dreptul sa fii medic? Fantastic! 

Si de aceea nu vreau sa ma intorc. Pentru ca aici mi se spune “te rog” si “mulțumesc” in loc de “esti un prost”. Da – noi, romanii, avem o mândrie naționala a omului deștept, si, mai mult de atât, a omului mai deștept decât toți ceilalți. 

Păcat pentru părinții mei care cred ca i-am părăsit. 

Vrei adevarul?

Se pune atât de mult preț pe a spune adevarul. Secretele murdare sunt duse la stadiul de atiprincipiu moral. Face parte din cele 10 porunci…

Nu mai vreau adevarul. De ce trebuie sa il accept ca si cum cel care a confesat a facut ceva martiric? 

De ce bărbații au mai multă nevoie de noi decât noi de ei

Pentru ca suntem femei. Pentru ca ei funcționează pe combustibil de mâncare si iubire si grija maternă, iar noi suntem furnizorii. Pentru ca laptele este cel mai bun direct din sân. Pentru ca nu încetează sa aibă nevoie de o mama si pentru ca noua ne place rolul. In marea majoritate a timpului, cel puțin. Pentru ca suntem un ținut, o planeta unica numai a lor, dominata de ei, si nu ne deranjează ca ei sa fie liderii, nu ne luptam pentru putere. In marea majoritate a timpului, cel puțin. Pentru ca avem mâinile fine, pielea fina, mai fina ca a lor măcar si mai plăcuta la atingere si miroase bine. Si pentru ca facem copii, copii cu numele lor, cu fețele lor, care ii transforma in eroi schimbători de scutece. Pentru ca suntem senzuale si frumoase sau doar disponibile, dar isi pot etala micul organ înaintea noastră ca si cum ar fi lumina cereasca. Pentru ca avem orgasme pentru care trebuie sa se lupte. Pentru ca ne plac culorile pastelate si animalele pufoase si chițăim cand ne place ceva. 

Clar au mai multă nevoie de noi decât noi de ei!

Fericirea

Fericirea e un lucru mărunt, e o aripa care vibrează

E-un pitic ce dansează.

Presupun ca este una din întrebările universale. De altfel, va persista in timp – este una din stările la care aspiram fara sa stim cum sa ajungem. Ca si cum ar fi ceva ce ne aparține in mod natural, una dintre gratuitățile sortii. 

Nu stiu sigur daca fericirea mea depinde de alți oameni. Stiu ca depinde de mine, eu sunt dirijorul stărilor mele de spirit. Dar contează sa imi stiu persoanele iubite sănătoase si in siguranța. Fericirea mea este sa fac clătite pentru iubitul meu sau sa ma uit la un film cu sora mea, sa ma bucur de o cafea cu mama si sa rad pana cand ma doare burta cu cel mai bun prieten. Fericirea mea este să fiu singura acasă si sa ascult muzica. Este să ma rog la Dumnezeu știind ca Dumnezeu exista. Este să muncesc intr-un mod satisfăcător. Este să ma simt sănătoasă. Este sa fiu împăcată cu trecutul meu si încrezătoare cu viitorul. Este sa imi placa de mine însămi. 

Fericirea mea e-un pitic ce dansează.

Lone moments with myself 

Din deliciile mersului pe jos. Studiu observațional propriu legat de comportamentul uman. Dimineața mergem toți încruntați, grăbiți si zgribuliți si cu căștile in urechi. Mai ales cu căștile in urechi, mesajul universal de “fuck off”. De parca am fi teleghidați. Nu contează asa mult – am decis sa iau o întorsătura spre locul acela frumos si sa fac o plimbare in ciuda oboselii si a frigului. 

Asa ca ocazional ma mai bucur de plimbări cu mine însămi. A ajuns sa ne fie teama de momentele tăcute cu noi înșine. Dar in plimbările astea imi imaginez ca sunt din nou doar un turist in orașul asta si tot ce vad, vad pentru prima data. 

Ma ajuta sa nu imi mai pese atât de mult. Sunt atât de… Blocată pe lucruri mărunte. Cui o sa ii mai pese ce părere a avut nu stiu ce consultant cand o sa am 70 de ani? 

Mam bucurat de răcoarea de dimineața astăzi. Si nu m-am mai gândit atât de mult la ce ar fi daca ar fi si ce va fi daca va fi. 

De ce te iubesc 

Te iubesc pentru ca esti lângă mine.

Te iubesc pentru ca esti al meu si te iubesc pentru ca eu sunt a ta. 

Te iubesc pentru ca la sfârșitul zilei nu ne avem unul pe altul ci doar ne bucurăm unul de altul. 

Te iubesc pentru zâmbetul tau care luminează întreaga încăpere. 

Te iubesc pentru lumina pe care o ai in privire cand vorbești de copiii tai. 

Te iubesc pentru toate momentele mele de nebunie in care ma susții atât de frumos. 

Te iubesc pentru vizitele surpriza pe care mi le faci. 

Te iubesc pentru felul in care ma iei in brațe. 

Te iubesc pentru ca ma faci sa ma simt cea mai frumoasa fata din lume din interior si pana la degetul mic. 

Te iubesc pentru felul in care apreciezi toate lucrurile frumoase pe care ma faci sa le vreau sa le fac pentru tine. 

Te iubesc pentru sufletul tau bun si mila ta pentru oameni. 

Te iubesc pentru cum aperi ceea ce-i al tau. 

Te iubesc pentru felul in care ma corectezi atât de diplomatic. 

Te iubesc pentru clipele tăcute împreună. 

Te iubesc pentru ca mereu ca mereu radem împreună. 

Te iubesc pentru ca încă mănânci ca un copil de 5 ani. 

Te iubesc pentru felul in care dansezi. 

Te iubesc pur si simplu. 

Te iubesc chiar si cand nu o sa mai fii al meu. 

Te iubesc pentru aceeași obsesie pentru pantofi ca si mine. 

Te iubesc pentru pacea pe care o simt atunci cand ma gândesc la tine. 

Te iubesc pentru dragostea ta ca o lecție de viață. 

Te iubesc ca pe o zi calda de vara târzie cand bei un pahar de must pe terasa din spatele casei si te bucuri in tăcere de moment. Fara sa te gândești la altceva. Fara bine sau rău, fara timp si fara planuri de viitor si programări. Totul este efemer și sunt împăcată cu acest gând. Dar acum sunt un diamant montat intr-o bijuterie demnă de regalități, m-ai luat de pe fundul oceanului.

Pozitiv

Drumul meu spre spital este de cam 30 de minute de mers pe jos. In mare parte nu este prea interesant si, ce-i drept, pana sa ajungă sa se intunece la orele de plecare si venire, ma uitam ce fel de oameni sunt pe străzi. Nu ca as fi adepta zicalei “haina face pe om” – mai contează si ce “parfum” poarta. 

Prin urmare acesta este exercițiul meu zilnic in balerini. L-am adoptat din simt practic, asa ca sunt împăcată ca e ok. 

Dar este un segment. Nu as putea zice exact cat, 50 de metri poate, este un pod peste Liffey. Si este cat se poate de simplu, dar nu ma deranjează. Este ceea ce imi încânta privirea daca ma uit intr-o parte. Este un moment in care imi permit sa ma deconectez. De la realitate… 

Da… Esențial in tehnicile de supraviețuire. 

Încă nu sunt doar un roboțel.

  

Teama de necunoscut 

Cand am călcat pentru prima data pe acest pământ aveam o fascinație copilaroasa pentru ceea ce urma sa se întâmple. Nu țin minte vreun moment de teamă. Acum e doar rutină. Nu ca ar fi ceva rău, doar ca a dispărut magia necunoscutului. Ceea ce e mai rău, imi plănuiesc deja escapada. Nestatornica asta si iubirea pentru necunoscut nu stiu unde o sa ma ducă! 

Dar se simte atât de bine… Fie ca te plimbi de unul singur pe străzi necunoscute sau ca descoperi tot felul de oameni, este atât de frumos! Simt ca ma îmbogățesc… Ca si cum as strânge o comoara de lucruri nemaivazute si oameni frumoși si sentimente. Chiar o strâng!

Si deci… Cum as putea sa ma opresc? 

Tanara si nelinistita

Se implineste un an de cand am plecat. A fost o intamplare, nu planuiam sa plec atat de repede si nicidecum nu ma asteptam sa ajung pe aceasta insula – verde si pustie si in acelasi timp atat de populata si agitata. Am pornit pe un drum cu iluzia ca este construit cu doua sensuri, ca am de ales in permanenta si ca sunt stapana deciziilor mele. Drept vorbind, sunt intr-adevar stapana deciziilor mele, dar am uitat ca nu putem controla in totalitate ceea ce este sadit in sufletul nostru. Si prin urmare, am inceput sa ma schimb – Doamne, ce bine ca niciodata nu mi-a fost teama de schimbari!

In loc sa intorc in giratoriu, am decis sa merg mai departe, sa privesc drept inainte, sa nu imi pese de vocile de acasa care ma striga sa vin inapoi. Din egoism, imi spun ca este dreptul meu sa aleg cum imi scriu soarta. Chiar daca dorul de acasa este, uneori, intr-adevar dureros. Traiesc ceva ce imi este deja scris sau imi astern calea de novo? Orice ar fi, imi imbratisez soarta si sunt impacata cu mine insami. Prin urmare, sunt fericita.

Chiar sunt curioasa de ceea ce imi va aduce viitorul. Aproape ca si cum as trai intr-un film. Am devenit o femeie puternica, independenta eram de mult – a trebuit sa imi cizelez acest setiment, dar acum sunt puternica si increzatoare in fortele proprii, m-am inconjurat de oameni care m-au incurajat, care au vazut potentialul din mine si m-au ajutat sa ma dezvolt. Este cel mai bun lucru pe care as fi putut sa il fac vreodata.

Imi pastrez ideile feministe (oricine incurca acest termen cu cel de “misandrie” este invitat sa se duca sa mai citeasca) si incurajez toate femeile sa faca acelasi lucru. Noi ca femei, avem datoria sa fim mici eroine imbracate in armuri de matase. Deci fiti fericite, fiti puternice, fiti frumoase, dezvoltati-va calitatile si faceti o diferenta macar pentru propria soarta. Lucrez cu femei, este natura meseriei mele, si vad prea multe cazuri de depresii. Nu puneti sentimentele voastre in carca altora, luati-va soarta in maini, eliberati-va de ganduri si fiti libere.

Cat ma va tine? Nu stiu. Ce voi gandi peste 10 ani despre acest moment? Nu va pot spune. Cert este ca acum merg inainte.

28 de ani, 1 luna, 8 zile

Ce am invatat despre barbati pana la 28 de ani, o luna si 8 zile.

1. Nu sunt atat de destepti cum se cred. Sunt inteligenti, cei in preajma carora am stat au fost mereu educati si in mare parte cultivati. Dar nu vad ce e in fata lor si nu isi dau seama de ce au pana cand nu au pierdut. Ceea ce e cam stupid.

2. Sunt copii oricat de barbati ar fi. Le plac schnitzelele si clatitele cu ciocolata, le place sa le faci o bautura draguta pe care sa le-o pui sub nas (ceai, ciocolata calda), le place sa ii alinti. Intotdeauna le e drag daca gatesti pentru ei, e un semn de iubire si de drag si de mama si de sotie.

3. Iubesc…mai mult decat femeile? As putea spune? In lumea adultilor, da. Femeile devin preocupate de “trebuie”, dar ei pastreaza lucrurile simple: job=munca, acasa=relaxare. In acest fel, reusesc sa isi mentina altfel dragostea pentru sotiile lor.

4. Nu privesc infidelitatea la fel ca noi. Cel putin unii… Am cunoscut barbati infideli care isi adora sotiile. Majoritatea sunt infideli. Cronic.

5. Daca esti fruomasa si draguta poti obtine extrem de multe de la ei. Prefera, totusi, sa fii si inteligenta.

6. Diplomatia este solutia pentru ORICE problema pe care o ai cu un barbat.

7. Nu se asteapta de la noi sa fim 100% sincere.

8. Nu sunt atat de smecheri cum se cred.

9. Ar muri pentru copiii lor.

10. Nu le diminuez masculinitatea sau autoritatea. Ii las sa conduca. Nu au nevoie de un al doilea cap, au nevoie de gat. Si, de obicei, este mai usor sa porti diamantele la gat.

Voi fi curioasa de aceasta postare intr-un an. Nu imi amintesc ce gandeam despre ei anul trecut.

Fericire

Fericirea este atunci cand ceea ce gandesti, ceea ce spui si ceea ce faci sunt in armonie.

Nu imi gaseam explicatia. Chiar ieri am fost descrisa ca fiind “cea mai prietenoasa persoana” si mi-a generat un sentiment placut…coincide cu aceeasi viziune pe care o am despre sine. Imi este atat de usor sa zambesc. Uneori pare chiar mai usor sa ii fac pe altii sa zambeasca.

Ok

Este ok. Asa cred ca se intampla cu oamenii, am credinta ca nimic nu este al nostru, chiar si viata asta ne este data doar cu imprumutul. Si-atunci, de ce suntem atat de fixati pe “a avea”? Atat de compulsiv incat toata viata ni se invarte in jurul acestei idei si uitam sa mai fim. Incerc sa imi pregatesc calea in asa fel incat atunci cand voi ajunge la finish line sa pot trece pragul zambind. Dat fiind ca nimeni nu imi poate da reasigurari pentru cand va fi acest moment, trebuie sa fac asta in fiecare zi. In fiecare moment.

Zambetul acela nu a fost niciodata al meu. Zambetele acelea nu au fost niciodata ale mele. Si este mai bine asa, inseamna ca nu am apucat sa le pierd, sunt inca acolo si le mai pot admira din cand in cand. Doar ca in alt fel. Incerc sa accept orice schimbari din viata mea ca fiind parte din Soarta.

Sunt inca un copil, ma sperie gandacii si imi brutalizez deciziile. Uit sa fiu calma de prea multe ori. E ok. Totusi cresc. Zambetele acelea m-au hranit si ele.

Da, cresc.